„Sky Rojo” – Orizontul roşu al prostituţiei şi trezirea la realitate: Femeile devin super-eroine

Trei femei încearcă să scape de o reţea de prostituţie. Urmărite, fuga lor întru eliberare este una plină de obstacole, de alegeri greşite, dar şi de umor negru. Într-o acţiune de tip Quentin Tarantino, în variantă spaniolă, serialul „Orizontul roşu/ Sky Rojo” reprezintă una dintre puţinele ocazii când femeile pătrund şi cuceresc „teritoriul masculin”.

Cele trei actriţe au povestit, într-o videoconferinţă, că s-au documentat, la rândul lor, cu privire la exploatarea femeilor, pentru a înţelege mai bine problema, şi, după ce au primit multe materiale, studii şi documente, au încercat să cuprindă totul într-o fantezie unde realitatea rămâne fond.

Verónica Sánchez, căreia i-a fost propus proiectul de când lucra la „El embarcadero”, vede în parcursul personajelor principale o eliberare şi emancipare a femeii, în general.

„Sunt de părere că există o schimbare în film, în ultimii ani, legat de asta. Personajele feminine aveau mereu un fel de obligaţie morală faţă de public pe care cele masculine nu o aveau. Personajele feminine erau nevoite să se comporte bine ca să dea bine. Pentru o actriţă, nu erau neapărat pe cât de interesante şi-ar fi dorit, pentru că erau destul de plate. În serialul acesta, deşi este vorba despre femei exploatate sexual, personajele noastre sunt pline de forţă şi uneori iau decizii greşite, fac lucruri cu care publicul poate nu e de acord, şi asta este bine, pentru că acesta a fost mereu teritoriu masculin”.

Părerea este împărtăşită şi de Lali Espósito. Pornind de la femeile exploatate, poate fi spusă astfel povestea oricărei femei.

„Sunt lucruri care au de-a face cu mizeria din societate, cu patriarhatul. Femeile astea sunt scoase din rolul de victime şi transpuse în poziţii de putere. Dincolo de asta, ele merg înainte determinate şi au curajul să comită greşeli”. Cântăreaţa „de la capătul lumii”, cum s-a plasat argentinianca, aflată la primul astfel de proiect, consideră că „este foarte important să dai voce unei probleme despre care nu mulţi îndrăznesc să vorbească şi multe actriţe s-ar dori să facă asta”.

Yany Prado a subliniat că, în căutarea libertăţii împreună, cele trei femei devin tot mai unite trecând prin diverse situaţii dificile.

Tarantino în variantă spaniolă

Miguel Ángel Silvestre a dat patru audiţii pentru rolul lui. „Nu ştiam mare lucru despre el, dar ştiam că Alex şi Esther, creatorii «La casa de papel», vor face ceva cu un ADN precis. Şi după ce am lucrat cu ei mi-am dat seama cât de implicaţi sunt să realizeze ceva artistic şi unic”.

„A fost foarte greu la început să nu te laşi doborât de subiect, de replicile pe care le spuneam, de dialoguri, şi, desigur, de suferinţa care este foarte prezentă. Cred că realizatorii serialului nu au vrut să impună un punct de vedere, au vrut să facă din cele trei personaje principale super-eroine, într-un fel. Este inevitabil să judeci subiectul, dar ne-am simţit în siguranţă lucrând cu Álex Pina şi Esther Martínez Lobato. Le-am ascultat mult pe actriţe, ce simţeau, şu ele au avut un mare aport în serial. Au fost schimbate unele părţi din scenariu, la propunerea lor”.

Elementele definitorii pentru „Sky Rojo” sunt adrenalina, acţiunea şi emoţia, toate ducând la un final epic, a afirmat el.

„Creatorii s-au inspirat, în opinia mea, din Tarantino, Guy Ritchie şi, dacă urmăreşti structura a ceea ce fac, este cam aşa – pornesc de la un loc distrus şi ard totul în jur”.

Etxeandia a vorbit despre cum a fost pentru el să interpreteze o persoană parţial paralizată. Actorul a jucat asta şi în câteva episoade din „Velvet”.

„Personajul meu se contrazice continuu – acţiunea lui mesianică sau cum vede el viaţa, ce încearcă să facă pentru a imita viaţa dublă. Cel mai puţin dificil a fost să joc paralizia. Sigur, la final, am avut dureri fizice, după care mi-am dat seama că un an jucasem rolul Romeo. El este un psihopat, până la urmă, şi asta a fost dificil. Emoţional, a fost mai dificil, mai ales în scenele în care umileam oamenii. Sunt multe lucruri de digerat pentru a interpreta personajul ăsta”.

Serialul prezintă o lume colorată, plină de ameninţări şi pericole, spectatorul ajunge să empatizeze cu eroinele şi poate chiar să justifice unele acţiuni ale personajelor negative, măcinate, de asemenea, de traume.

Enric Auquer, care joacă rolul fratelui mai mic al lui Moises, instabil psihic şi mereu în căutare de confirmare, a spus: „Atât cât îmi permite personajul şi cât pot, empatizez cu el. Este foarte departe de mine. Cred că rolul lui în poveste este să demonstreze cum un om slab poate sfârşi prin a fi implicat în această lume a traficului de persoane şi să facă atât de mult rău altora. El reprezintă şi o scuză pentru a polariza ce e bun şi ce e rău şi oferă spaţiu fetelor, care sunt victime, pentru a putea explica mai bine povestea lor”.

Pentru Asier Etxeandia este aproape imposibil să se identifice cu Romeo, care este un asasin şi manipulează tot pentru a obţine tot ce vrea. „Nu avem încotro, ca actori, decât să găsim în personajele noastre conexiuni, pentru că altfel nu le-am putea interpreta. Nu ar trebui să le judecăm. Ştiu cum eu, Asier, reacţionez când cineva îmi face rău, cunosc gelozia, umilirea, ştiu cum este când sunt rănit, dar, mai ales, când este rănit cineva la care ţin. Cumva, trebuie să mă bazez pe asta pentru a livra toată furia pe care o recunosc în a mea. Dar nu voi justifica acţiunile lui pentru că sunt complet departe de mine. Dacă aş vedea pe cineva ca Romeo, Moises sau Cristian, aş fugi. Este minunat să ai personaje cu atâtea faţete imposibil de apărat şi cred că trebuie să le arătăm publicului care, poate să nu le înţeleagă pe de-a-ntregul, dar să empatizeze sau să înţeleagă problemele fiecărui personaj, furia fiecăruia, chiar dacă este groaznic ce fac. Asta este munca noastră ca actori. Nu trebuie să dăm lecţii, ci să spunem poveşti”.

„Nici nu am putea face asta”, a completat Miguel Ángel Silvestre. „Noi suntem actori, angajaţi să jucăm rolurile pentru care suntem plătiţi. Singurul moment în care avem putere este când acceptăm sau nu un proiect. Odată ce eşti implicat, nu îţi aparţine şi trebuie să faci ce îţi este cerut. Nu empatizez cu niciunul, jucăm ce trebuie pentru ca publicul să înţeleagă prin ce au trecut cele trei eroine ale serialului, ca totul să fie clar la final. În viaţă, întâlneşti mulţi oameni care sunt şi răi, cu care găseşti că ai nişte lucruri în comun – poate felul în care îşi privesc copiii, soţiile sau soţii. Nu cred în alb şi negru, dar asta nu înseamnă că personajele au o scuză. Ce mi se pare fantastic, ca actor, este că ajungi în profunzimea empatiei, ajungi să înţelegi diferite psihologii de care nu eşti înconjurat. Ca om, am de ales – pot înţelege persoana respectivă, dar hotărăsc să fiu departe de ea”.