INTERVIU – Emanuel Pârvu, actor şi regizor în competiţii la Veneţia şi San Sebastian: E nevoie de confirmare. Dacă nu ar fi, e greu să mergi mai departe

Emanuel Pârvu vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre participarea anul acesta atât în calitate de actor, cât şi de regizor la două dintre cele mai importante festivaluri de film din lume, Veneţia şi San Sebastian, despre confirmarea necesară parcursului unui creator, despre personaje pozitive şi negative, despre lupta dintre bine şi bine sau cum intenţiile bune duc (şi) la moarte.
Familia este una dintre obsesiile lui şi încearcă să o exploreze cât mai mult în filmele pe care le face. Este exigent la filmări, pentru că „va rămâne pentru tot restul vieţii mele”, iar acum pregăteşte deja al treilea lungmetraj din postura de regizor.

În luna iunie a acestui an, Emanuel Pârvu a fost premiat cu Gopo pentru rolul secundar din „5 Minute”, regizat de Dan Chişu.

La a 78-a ediţie a Festivalului de la  Veneţia, care va începe pe 1 septembrie, lungmetrajul „Miracol”, de Bogdan George Apetri, în care interpretează rolul principal, va fi prezentat în competiţia Orizzonti.

În a doua jumătate a lunii septembrie, va participa la Festivalul de Film de la San Sebastian cu cel de-al doilea lungmetraj pe care l-a regizat, „Marocco”, selectat în competiţia New Directors.

Pe lângă toate acestea, la cel mai recent concurs al Centrului Naţional al Cinematografiei a primit un credit de finanţare pentru un scurtmetraj de ficţiune, cu titlu „E mai bine-aşa”, ce va face trecerea spre al treilea lungmetraj al lui.

În plus, filmul „Neidentificat”, regizat de Bogdan George Apetri, din distribuţia căruia face parte, a fost premiat cu Trofeul Anonimul 2021.

„Neidentificat” şi „Miracol” fac parte dintr-o trilogie a lui Apetri, iar în filmul selectat la Veneţia actorul este un inspector de poliţie – „primul rol de om bun pe care l-am făcut”, după cum spune.

Filmul spune povestea Cristinei, o tânără călugăriţă care se vede nevoită să se strecoare în afara mănăstirii pentru a rezolva o problemă urgentă. Pe drumul de întoarcere este atacată, iar inspectorul de poliţie reface călătoria ei şi ancheta lui aduce la lumină indicii şi dezvăluiri ce conduc spre un posibil miracol.

Emanuel Pârvu, care a lucrat ca actor pentru unii ca Adrian Sitaru, Cristian Mungiu şi Dan Chişu, a câştigat cu lungmetrajul de debut, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” (2017), premiul pentru regie la Sarajevo IFF. Pentru al doilea lungmetraj a ales să exploreze tot familia şi problemele ei.

„Marocco”, ce va avea premiera mondială la San Sebastian, urmăreşte destinele a două iubiri care ajung în situaţii de viaţă şi de moarte ca urmare a neîncrederii. Este o poveste universală despre responsabilitatea morală a faptelor care duc la consecinţe fatale, dar şi despre lanţul faptelor mici făcute cu intenţii bune care generează prăbuşirea unui eşafodaj construit pe o iubire puternică. Din distribuţie fac parte Şerban Pavlu, Ana Indricău, Emilia Popescu, Crina Semciuc, Tania Filip şi Mihaela Sârbu.

Regizor, scenarist, actor şi conferenţiar universitar, Pârvu a scris şi regizat anterior o serie de scurtmetraje multi-premiate: „O familie”, 2009 – Sarajevo IFF, Trieste IFF, Valladolid IFF; „Pui, cartofi prăjiţi şi-o cola”, 2012 – cel mai bun scurtmetraj la Anonimul IIFF.
În 2018, a realizat scurtmetrajul „Totul e foarte departe”, care a fost premiat la Festivalul de la Film de la Valladolid – secţiunea Punto de encuentro, intrând astfel în cursa pentru nominalizare la premiul Oscar pentru scurtmetraj 2020.

Prezentăm integral interviul acordat News.ro de actorul şi regizorul Emanuel Pârvu:

Cum împaci actoria şi regia? Cum ai pornit pe căile astea?

Emanuel Pârvu: Nevoia îl învaţă pe cărăuş, cum se zice. Am pornit din nevoie. Mi-am dat seama, când eram mai tânăr, că nu o să vină rolurile pe tavă, că nu e chiar aşa, ca în filme. Am plecat din teatrul de stat, unde am apucat să intru, şi m-am dus în teatru independent, ca să joc roluri mai mari şi ca să fie mai… altfel. În 2004  – 2005, era doar Green Hours, unde juca toată lumea, începând de la Maia Morgenstern la Coca Bloos, pentru că era singurul. Am pornit acolo cu o piesă pe care mi-am şi scris-o singur, „Sectorul S”. Încercasem să cumpăr o piesă de afară, dar drepturile costau 40 de dolari pe spectacol. M-am gândim că dacă aveam 40 de dolari, ca student, nu mai stăteam de vorbă cu nimeni… Aşa că mi-am scris singur, am jucat-o, regizat-o şi mi-am făcut singur şi costumele, am luat nişte colegi de clasă, şi m-am trezit şi nominalizat la UNITER.

Şi piesa pe care voiai să o cumperi?

Emanuel Pârvu: Nici nu mai ştiu cum se numea.

De la primul text şi primul spectacol a venit firesc…

Emanuel Pârvu: A venit un film de scurtmetraj. Scriam pentru televiziune pe atunci şi, la un moment dat, am simţit nevoia să merg un pas în plus şi am făcut un scurtmetraj. Nu ştiam să scriu scenarii. Scriam piese de teatru şi, când m-am dus la producătoarea mea de atunci, i-am dus trei pagini în Word, scriind dialogul cum scriam eu piesele de teatru. Ea a râs şi mi-a zis să mă duc să învăţ să scriu scenariul şi să îl aduc. Deodată ne-am trezit şi cu el pe la Trieste, pe la Valladolid, prin tot felul de festivaluri şi a început o chestie… Am zis: „Cred că se poate”. Pe urmă, uşor, uşor, filme scurte, lungi.

E adevărat că un festival dă unui actor, unui cineast un imbold, îl motivează?

Emanuel Pârvu: Şi actoria şi regia sunt nişte meserii care nu funcţionează decât pe bază de confirmare. Tu nu poţi fi bun la tine acasă, în sufragerie, şi să te laude peştii din acvariu. Trebuie să fie un soi de confirmare. Acum, depinde de tipul de confirmare, pentru că, uneori, se confundă succesul cu valoarea, vorba domnului Ceauşu. Dacă are succes nu înseamnă că e şi valoros. Trebuie să vezi unde încerci să te încadrezi, pentru că e mai greu, mai ales în ziua de astăzi şi mai ales în România, să le ai pe toate. Cine are succes la Antena 1 cu poale-n cap nu are cum să meargă la Cannes şi atunci trebuie să vezi de care parte a bărcii eşti.

Sunt unii care spun că se bucură că sunt selectaţi sau premiaţi la festivaluri, dar susţin că nu îşi doresc neapărat asta, că fac ce le place şi ce vor pentru că vor.

Emanuel Pârvu: Dacă nu ar fi lucrul ăla, ei nu ar putea merge mai departe, pentru că e mai greu să faci un film pe care să nu îl arăţi nimănui, să îl arăţi la tine acasă, şi pe urmă să primeşti finanţare pentru altul. Cum este în ţările europene – există un punctaj pe care îl fac şi regizorul şi producătorul, în urma succesului artistic, adică festivaluri, şi în urma succesului comercial, adică numărul de spectatori. Astea se contorizează şi vezi unde te încadrezi ca să poţi primi finanţare ulterior.

La Veneţia, cel mai longeviv mare festival din lume, România a fost mai rar prezentă.

Emanuel Pârvu: Sunt câteva mari pe care le ştie toată lume şi cam pe aici trebuie să te scalzi – Cannes, Berlin, Veneţia, Karlovy Vary, San Sebastian…

Cum a fost participarea ta la „Miracol”? E o altă colaborare cu Bogdan George Apetri, care spunea că „Neidentificat” şi „Miracol” sunt parte dintr-o trilogie.

Emanuel Pârvu: Da. Ne-am cunoscut la New York, mi-a vorbit despre scenariu, ne-am întâlnit şi în România, am dat casting – un casting foarte greu şi foarte serios – şi m-a anunţat că am luat rolul şi să începem lucrul. Am avut repetiţii, aşa cum e normal, şi acolo discuţi toate lucrurile. E important să încerci să înţelegi exact ce vrea autorul să zică, de ce replicile alea sunt aşa şi de ce poate câteodată nu se pot schimba. Dacă ai vrea să le schimbi tu, actor, regizorul trebuie să vadă de ce, ce ai simţit. Ca regizor e foarte greu, când eşti implicat în proces. S-ar putea, uneori, când eşti în pădure să nu o mai vezi de copaci. Vine cineva care nu e ataşat încă emoţional de chestia aia şi vede lucrurile mult mai obiectiv faţă de tine şi e important să comunici cu actorul să vezi de ce a simţit aşa. Repetiţiile au durat vreo 2 luni şi lucrurile s-au aşezat. Când am mers la filmare ştiam ce aveam de făcut şi ne concentram doar pe partea de actorie şi de cameră. Nu mai aveam nimic de descoperit înăuntru, pentru că eram cu temele bine făcute. Şi când sunt de partea cealaltă a camerei, în spatele ei, îmi place să merg cu temele foarte bine făcute, să executăm ceva ce ştim foarte bine. Pentru că la filmare e foarte multă presiune de la producţie, de la vreme, de la neprevăzut şi trebuie să ştii foarte bine ce ai de făcut. Trebuie să ai un plan temeinic.

Cum ai caracteriza rolul din „Miracol”? Unde l-ai plasa între toate celelalte pe care le-ai jucat?

Emanuel Pârvu: În general, m-am învârtit în zona poliţişti, procurori, oameni răi. Aici e un poliţist, dar e om bun. Cred că e primul rol de om bun pe care l-am făcut şi e un poliţist care face transferul, foarte nasol pentru el, din aria profesională în aria personală a unui caz, iar asta îi disturbă creierii foarte mult. Partea grea a fost să vezi unde e balanţa, dar aici l-am avut tot timpul pe Bogdan lângă mine, care zicea dacă e bună sau dacă mai lucrăm la ea. Cât de repede faci trecerea din profesional în personal, ca să nu fie agresivă pentru public – balanţa a fost singurul lucru care era foarte important.

Filmul abordează un subiect delicat. Cum l-ai asimilat?

Emanuel Pârvu: De fiecare dată, încerci să fii. Nu îmi place să joc, nu ştiu cum e. Personajul, pentru mine, nu  există, sunt nişte vorbe moarte scrise pe o foaie. Acolo e personajul. Omul,  în sală, mă vede pe mine sau pe altul, pe cine a luat rolul. Trebuie să vezi cum ajungi să ridici rolul, vorbele alea, să fii cumva omul ăla. Cum faci trecerea asta? Nu ştiu. E o perioadă lungă în care cred că trebuie să vezi cum ai putea – prin îmbrăcăminte, ticuri, tunsoare – să faci tranziţia, astfel încât când ajungi la filmare să fii omul ăla. Eşti tot tu, dar cu nişte gânduri uşor modificate şi trebuie să spui nişte vorbe care să pară ale tale.

Este solicitant, de la rol la rol.

Emanuel Pârvu: Este, pentru că e o presiune psihică foarte mare pe care actorul o conştientizează – aceea a jocului. Dacă simţi şi tu că joci, nu e bine. Din punctul meu de vedere. Dacă simţi şi tu că joci, sigur o să simtă şi spectatorul. În funcţie de cum te raportezi la oamenii de lângă tine, la partenerii de platou, la ceilalţi, poţi ajunge să fii omul ăla.

Vei face parte şi din distribuţia ultimului film din trilogie?

Emanuel Pârvu: Cred că da, depinde de poveştile pe care le scrie Bogdan – pentru că sunt prezente şi în primul şi în al doilea şi o să fie şi în al treilea, dar o să aibă alt tip de pondere. În principiu, fiind toate legate de acea secţie de poliţie, fiind angajat acolo, eşti p-acolo. „Neidentificat” şi „Miracol” au fost filmate în acelaşi timp şi, câteodată, cred că a fost cumplit şi pentru el, pentru că avea filmare dimineaţa la un film şi după-amiază, la celălalt. Au estetici, stilistici diferite, actorii sunt aceiaşi şi asta a fost o chestie foarte bună. Cred că energia noastră s-a simţit. Am filmat la Piatra Neamţ şi stăteam împreună, nu plecam la noi acasă, seara, şi reveneam. Stăteam acolo.

După Veneţia, la scurt timp, vine San Sebastian, unde vei merge ca regizor. Am fost la filmări la „Marocco” pe când avea titlul de lucru „Încredere”, ce s-a mai schimbat la el între timp?

Emanuel Pârvu: Cred că oamenii nu au foarte multe obsesii, cred că au puţine obsesii şi depinde de cât de adânc reuşeşti să mergi în ele să încerci să te cunoşti. Una dintre obsesiile mele este familia, relaţiile de familie. Cred că cea mai puternică formă de iubire este între părinte şi copil. Dar asta are foarte multe feţe şi ascunzişuri şi lucruri pe care nu le ştim şi care nu se spun şi pe care le păstrăm câteodată doar pentru noi. Îmi place să explorez asta foarte mult şi am făcut-o şi în „Meda”. Acolo era un copil înfiat, aici este unul sânge din sângele tău şi se schimbă puţin situaţia. Cred că în mecanismul ăsta al iubirii, care are multe compartimente, o mare rotiţă este încrederea. Dacă o rotiţă nu funcţionează bine, atunci mecanismul se blochează. Lupta cea mai mare a fost să nu am un personaj negativ în film, să nu fac lupta clasică dintre bine şi rău, ci să fac o luptă nouă dintre bine şi bine. În România se zice „duşmanul binelui e mai binele”. Toată lumea vrea să facă bine aici, doar că la sfârşit mor oameni. Toţi au intenţii bune, doar că nu coincid.

Pavează drumul spre iad?

Emanuel Pârvu: Pavează drumul spre iad şi chiar în „Epistola către romani” a apostolului Pavel spune „şi nu fac binele pe care vreau să îl fac, ci fac răul pe care nu vreau să îl fac şi asta fac în continuare”. Asta i se întâmplă şi lui Şerban Pavlu. Nu face binele pe care îl doreşte, ci face răul pe care nu vrea să îl facă şi asta face în continuare.

Care este punctul de plecare pentru acest bine sau mai bine?

Emanuel Pârvu: Este un lănţişor pe care tatăl îl face cadou fiicei, iar ea îl dă unui copil bolnav de cancer dintr-un spital unde ea face voluntariat. Tatăl nu o crede, crede că l-a vândut, şi de aici pleacă toate lucrurile, până se dovedeşte că ea a spus adevărul, iar tatăl se simte atât de vinovat de asta încât reacţionează mult peste măsură. Vinovăţia îl presează şi îl face să se transforme.

De la „Meda” la „Marocco”, cum s-a schimbat stilul tău de a face film? Găseşti că ţi-ai găsit stilul sau nu cauţi asta?

Emanuel Pârvu: Eu sper să nu mi-l găsesc vreodată, pentru că îmi place foarte mult căutarea. Am scris scenariul cu Alexandru Popa, adică a pornit dintr-o idee a mea, el a scris scenariul şi pe urmă am lucrat amândoi la el şi am făcut-o foarte multe luni, şi îmi place să descopăr lucruri, să văd cum poţi să spui un anumit lucru în tot felul de forme. Cred că atunci când ai 20 de ani o spui într-un fel, când ai 30 de ani o spui într-un alt fel, la 40 de ani o spui altfel. Sau s-ar putea să spui din acelaşi unghi, dar să pui altă lumină şi atunci să pară altceva. Lucrurile, în general, nu se schimbă, ci ne schimbăm noi şi raportarea noastră la ceea ce vedem. Mi se pare că e la fel şi cu muzica şi cu filmul. Sunt multe filme pe care le vedeai la 20 de ani şi nu îţi spuneau nimic, apoi le vezi la 40 de ani şi îţi vine să leşini pentru că îţi dai seama ce prost erai la 20. Cred că e foarte bine să ai un stil, ştiu o grămadă de regizori care sunt recognoscibili, dar, pe de altă parte, pe mine mă râcâie să caut, să văd povestea pe care voiam să o spun acum cinci ani cum aş spune-o acum, vizual, ce tip de storytelling aş adopta şi ce estetică aş folosi care să susţină stilul ăla. E un proces un pic mai elaborat. Ce nu îmi place niciodată la un film e să văd o ilustrare a dialogului. Devine ca la televizor: cel care vorbeşte trebuie să fie în cadru. Nu mă interesează genul ăsta de film, nu mă regăsesc în el.

De ce „Marocco”?

Emanuel Pârvu: Nu ne-am jucat toţi, când eram mici, jocul cu beţişoare?! Dacă mişcai un băţ dintr-o parte, se strica totul, se mişca totul. Aşa mi se pare şi în film: se întâmplă ceva într-o parte care, de fapt, are consecinţe în cu totul şi cu totul altă parte, neaşteptat.

Joacă foarte multe femei în filmul tău. A fost o alegere conştientă?

Emanuel Pârvu: Nu, trăim într-o lume împărţită între femei şi bărbaţi şi sunt situaţii şi situaţii. Dacă faci un film cu mineri, o să îţi sară lumea în cap de ce sunt atât de puţine femei… pentru că sunt foarte puţine femei miner. Dacă ai face un film într-o puşcărie de femei, e evident. Depinde mult de subiect. Dacă gândeşti în termeni de „să meargă la Cannes” sau fac un film cu femei „pentru că se poartă”, cred că pui un pic carul înaintea boilor. Trăim într-o serie de confuzii majore acum. Domnul Ţuţea spunea „să nu confundăm idealurile cu scopurile”. Scopul e să faci un film. Poate că idealul e să mişti nişte suflete după ce ai murit. Se zice că actorii nu mor decât atunci când le moare ultimul spectator. Există actori români care au murit şi pe care îi vezi în filme acum şi continuă să mişte suflete. Depinde care e idealul tău, ce îţi doreşti de la viaţă. Eu nu mi-am propus să fac un film cu femei. Majoritatea şefilor din spitalele de oncologie pediatrică sunt femei, pentru că ele, cred, se descurcă mai bine cu copiii – şi de la Fundeni şi de la Marie Curie şi peste tot pe unde am făcut prospecţii. Probabil că mi-a rămas în cap şi când am scris personajul şef de secţie l-am văzut femeie. Aşa a ieşit.

Ai schimbat mult în povestea filmului pe parcurs?

Emanuel Pârvu: Există nişte filtre care transformă filmul şi sunt foarte mari. Primul filtru major e de la idee la scenariu. Oameni care nu sunt din breaslă îţi spun „domne, am o idee minunată, ar ieşi un film genial” şi îţi explică în 2 minute ideea, care câteodată nici nu e rea. Dar de la 2 minute de discuţie la 150 de pagini de scenariu e un drum foarte lung şi extrem de anevoios şi există şansa să nu mai aibă nicio legătură cu ideea aia, pentru că îţi dai seama pe parcurs că aia nu era o idee chiar atât de bună şi sunt legături pe care nu le poţi face. Sidney Lumet spunea că diferenţa dintre ficţiune şi realitate este că ficţiunea trebuie să fie logică. Ăsta este elementul esenţial atunci când scrii un scenariu, pentru că principiile spectatorului nu s-au schimbat de la Aristotel încoace: cred şi înţeleg. Trebuie să îi crezi pe actorii ăia şi să înţelegi povestea.

Cum lucrezi cu actorii?

Emanuel Pârvu: Sunt foarte exigent şi am senzaţia câteodată, îmi mai spun uneori colegii actori, că îi chinui foarte rău. Îi chinui foarte rău pentru că îmi este foarte frică şi pentru că ştiu că eu nu filmez filmul ăla a doua oară. Îl filmez o dată şi el va rămâne pentru tot restul vieţii mele şi pentru tot restul vieţii actorului. Când am zis la o secvenţă „tras, mergem mai departe”, secvenţa aia rămâne pentru tot restul vieţii, atârnă de gât. Pentru actori e mai simplu, pentru că ei fac mai multe filme. La regizori, făcând mai puţine, secvenţa aia atârnă mult mai greu şi atunci nu pot să las, să trec peste ceva ştiind că nu am făcut tot posibilul ca secvenţa aia să iasă bine. E ceva ce mă opreşte fizic.Tragem până când leşinăm toţi şi murim şi după aia mergem mai departe. Sunt rău. Trag foarte multe duble. Niciodată nu folosesc nimic din primele zece. În primele zece abia suntem gata cu mişcarea de cameră, cu sunetul, vezi ce se întâmplă cu actorii, apoi începem să lucrăm la actorie.

Recent au fost anunţate rezultatele concursului CNC şi figurezi cu o finanţare pentru un scurtmetraj.

Emanuel Pârvu: Îmi place să fac scurtmetraje, pentru că la scurtmetraje, neintrând în cinema, nu e presiunea atât de mare. La scurtmetraje îţi poţi exprima părerile tale despre cinema fără să fii tras la răspundere. Ele au doar circuit festivalier, nu rulează în cinema, deci nu trebuie să ia ratingul de la CNA, şi atunci te exprimi. Nu prea interesează pe nimeni scurtmetrajele, în afară de festivaluri, şi atunci te lasă un pic să te joci în curtea şcolii aşa cum crezi tu. Ai oarecare libertate. Nici distribuitorii nu sunt exigenţi, nici discuţiile nu sunt atât de mari, lucrurile sunt mai lejere. Scurtmetrajul îţi dă o gură mare de aer. Îţi permiţi să încerci. Este un sentiment foarte frumos.

Acum cu ce o să te joci?

Emanuel Pârvu: Cu o pregătire pentru al treilea lungmetraj cu care suntem deja în lucru. Am scos nişte secvenţe din el – am făcut acelaşi lucru şi la „Meda” – şi asta mă ajută să îmi dau seama de lucruri. În general, experimentez tehnic foarte mult la scurtmetraj. Folosesc anumite stiluri de filmare şi, văzându-l, îmi dau seama de ce să mă feresc la lungmetraj. Văd lucrurile care nu îmi plac şi ştiu să mă feresc. Este o poveste de familie, evident. Este vorba despre un copil pe care societatea nu îl înţelege. Ce este mai rău e că familia lui face parte din societatea asta care nu îl înţelege. Este vorba despre captivitatea fizică şi emoţională, un paradox, având în vedere că părinţii, în general, ar trebui să ofere protecţie. Din păcate, genul ăsta de protecţie de foarte multe ori se transformă într-o închisoare şi nu mai e protecţie. Îmi place să văd cum e când te uiţi din alt unghi la lucrurile astea. Am pornit cu un părinte care avea un copil adoptat, în „Meda”, am trecut printr-o familie cu părinţi care nu au încredere în ce spune fata lor şi acum am ajuns la o familie complet neînţelegătoare faţă de copil. E în pregătire, cred că partea de finanţare va acoperi încă un an şi jumătate şi sper să filmăm în vara lui 2023.