INTERVIU – Cineastul Andrei Gruzsniczki şi mitul moroilor: Secolul 21 e doar un număr. Într-un anumit sens, supranaturalul s-a transferat în zona digitală

Scenaristul şi regizorul Andrei Gruzsniczki vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre cel mai recent lungmetraj al său, „După 40 de zile”, şi mitul moroilor pe care l-a explorat şi exploatat pentru acesta, pe lângă tema principală, prietenia. Nu şi-a dorit să facă un horror, însă, pe parcursul documentării, i-a ieşit în cale această legendă şi a decis să o abordeze, dând filmului accente de thriller. Cineastul este de părere că, pe filiera filmelor cu vampiri, ar putea deveni un gen, pentru că, în unele regiuni, moroii sunt asimilaţi vampirilor, „dar prezintă particularităţi care îi fac unici în peisaj”. Cât despre creaţia sa recentă în relaţie cu aceste credinţe populare, el spune că aduce în atenţie, în primul rând, puterea oamenilor de a trăi alături de ele şi de a se folosi de ele pentru un fel de confort psihic.

„După 40 de zile”, al patrulea lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, a avut premiera mondială în aprilie, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, apoi a fost prezentat în avanpremieră naţională la TIFF şi, zilele acestea, a rulat în competiţia oficială a celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Beijing.

Pe marile ecrane din ţară, el va putea fi vizionat din 20 august.

Lungmetrajul are în centru prietenia dintre Emil, un bătrân care nu crede în spirite, şi Titi. În egală măsură, este o poveste de iubire şi drama unei prietenii. Acţiunea se petrece într-o comună din zona Olteniei. Povestea începe la parastasul de 40 de zile al soţiei lui Emil, Smaranda. Titi, prietenul de o viaţă al lui Emil, pare profund mişcat de moartea ei. Timpul trece, iar Emil realizează că zilele lui Titi par a fi numărate. Se simte responsabil pentru viaţa lui Titi şi vrea să-l resusciteze, parcă împotriva voinţei acestuia. Niciun efort nu ajută. La 40 de zile după moartea ei, Smaranda pare să-l bântuie pe Titi. Este o poveste care vorbeşte, cu nuanţe de umor negru şi mister, despre lupta pe care fiecare trebuie s-o ducă pentru a-l înţelege şi accepta pe celălalt, într-o prietenie sau într-o poveste de iubire.

Distribuţia este alcătuită din Mircea Andreescu, Valer Dellakeza, Gabriel Spahiu, Marian Negrescu, Simona Urs, Ştefan Mirea, Valeriu Bâzu şi Eugen Titu. Producători sunt Andreea Dumitrescu, Oana Bujgoi Giurgiu (co-producător) şi Anamaria Antoci (co-producător).

Gruzsniczki semnează regia şi scenariul. Montajul este realizat de Ioachim Stroe, muzica – de Cristian Lolea, imaginea – de Laurenţiu Răducanu, designul de sunet – de Ioan Filip, sunet priză directă – de Vlad Voinescu, scenografia – de Andreea Popa, Anastasia Ionescu şi Bogdan Bostănaru, machiajul şi coafura – de Sandra Pătrăuceanu, iar costumele – de Mia Conea.

Absolvent al Universităţii de Teatru şi Film din Bucureşti în 1994, Andrei Gruzsniczki a fost regizor secund al lui Lucian Pintilie şi a fost implicat în proiectele „Terminus Paradis” şi „Niki Ardelean, colonel în rezervă”.
Filmul lui de debut, „Cealaltă Irina”, a câştigat Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI  la CinePécs Moveast IFF 2008, a fost desemnat cel mai bun film românesc la Festivalul de Film Transilvania 2009 şi a primit Trofeul ANONIMUL în acelaşi an. Al doilea lungmetraj al lui, „Quod Erat Demonstrandum (Q.E.D.)”, a primit Premiul Special al Juriului (Festivalul de la Roma 2013), The Golden Taiga Award (IDFF Spirit of Fire 2014) şi Prix de Syndicat Francais de la Critique de Cinema (Arras IFF 2014). „Zavera” este al treilea lungmetraj al cineastului şi a avut premiera mondială în noiembrie 2019, în competiţia Festivalului Internaţional de la Cairo. „După 40 de zile” a fost filmat în primăvara anului 2019 şi finalizat la sfârşitul anului 2020.

Prezentăm integral răspunsurile cineastului Andrei Gruzsniczki la întrebările News.ro:

Cum aţi ajuns la acest subiect?

Andrei Gruzsniczki: S-au adunat la un moment dat mai multe fire, pe care le-am pus cap la cap în cursul unui workshop de scenaristică din 2015. Pe de o parte, era interesul meu pentru cei de vârsta a treia, oameni care nu prea mai au loc în viaţa socială a României. Chiar dacă încearcă să ţină pasul cu cei mai tineri şi sunt încă energici, ei nu au foarte mult spaţiu de activitate. Pe de altă parte, eram captivat de acest filon rural, venit cumva şi pe filiera lui Eliade, după ce am citit mai multe articole despre „parastasul în viu”, obicei respectat şi azi în sudul ţării. Obicei care are în spate până la urmă tot un mecanism social – lipsa unor rude care să împlinească obiceiurile şi să netezească drumurile după moarte îi obligă pe oameni să facă datinile încă din timpul vieţii, chiar dacă ritualul nu este agreat de biserică. Punându-le cap la cap cu câteva gânduri mai vechi, după o săptămână de lucru, s-a cristalizat scenariul acestui film.

De ce aţi ales să exploraţi mitul moroilor?

Andrei Gruzsniczki: Moroii nu erau iniţial în plan, au apărut în poveste ca să zic aşa, pe nevăzute. Am ajuns la ei după o documentare în domeniu despre obiceiuri şi tradiţii vechi din zona rurală. Am găsit în arhive câteva adnotări despre interacţiunea locuitorilor satelor cu „arătările”. Ele sunt de fapt „confirmate” istoric în arhive de pe la 1801, când locuitorii unui sat din Argeş au dezgropat corpurile a doi vecini pe care i-au bănuit că omoară oameni, hotărâţi să-i ardă, cu tot scandalul aferent din jurul întâmplării.
                  
Ca multe altele din folclorul românesc, este foarte ofertant. Consideraţi că ar putea fi extins la o serie de filme? V-aţi gândit să abordaţi un altul?

Andrei Gruzsniczki: Poate pe filiera filmelor cu vampiri, ar putea deveni un gen. Aşa că da, m-am gândit la acest aspect, şi am şi dezvoltat ideea. Pentru că, în unele regiuni, moroii sunt asimilaţi vampirilor, dar prezintă particularităţi care îi fac unici în peisaj. Recomand poeziile lui Marin Sorescu care tratează fenomenul, în care întâlnim atât trăsăturile caracteristice ale moroiului (apariţia din ceaţă, atingerea care paralizează, bântuirea locurilor cu care era obişnuit din timpul vieţii), cât şi relaţia de convieţuire care se stabileşte între localnici şi acest tip de personaj.

Aţi văzut iniţial povestea „După 40 de zile” într-o manieră distinctă decât rezultatul? Ce anume aţi schimbat?

Andrei Gruzsniczki: Nu am un răspuns spectaculos la această întrebare. Practic, nu cred că am schimbat nimic conceptual faţă de scenariul iniţial. Micile modificări survenite în filmare, din cauze de locaţii, spaţii, constrângeri meteorologice sau de program, nu au schimbat cu mult ceea ce doream să fie acest proiect încă de la bun început.

De ce aţi ales această formă şi nu una, să zicem, mai aproape de horror?

Andrei Gruzsniczki: Nu doream să fac un horror movie. Planul iniţial era o poveste despre doi oameni, aflaţi la apogeul vieţii, cu viziuni diferite asupra acesteia, dar care depăşesc barierele propriilor concepţii şi valori în numele unei prietenii. Prietenia până la urmă este o formă de iubire platonică, în care încrederea în celălalt joacă rolul esenţial.

Cum aţi făcut documentarea?

Andrei Gruzsniczki: Documentarea a fost făcută, practic, în trei etape. Prima a fost cea în care, scriind povestea, am citit destul de mult despre mituri, obiceiuri populare, priveghi, parastas şi alte momente semnificative din existenţa omului. Apoi, după câştigarea unui credit de dezvoltare, am făcut un drum în sudul ţării pe malurile Dunării, unde aceste rituri persistă şi acum (parastasul în viu, credinţa în moroi), şi unde am întâlnit personaje şi oameni pe care ulterior i-am chemat la filmări. Iar a treia etapă a venit după câştigarea finanţării pentru producţie, când, începând din vara lui 2018 până în primăvara lui 2019, am colindat ţara în căutarea locurilor de filmare pe urmele celor mai spectaculoase cuiburi de barză (în Olt, Dolj, Transilvania), spaţii care să slujească ideii filmului – singurătate şi prietenie.              

În zona rurală sunt păstrate anumite credinţe populare, superstiţii. Cum le vedeţi acum, în secolul 21? Care este rolul lor?

Andrei Gruzsniczki: Secolul 21 este doar un număr. Mituri, credinţe, cutume există în continuare peste tot. Ideea că civilizaţia înseamnă o rupere totală de supranatural nu se susţine în clipa în care pătrunzi adânc în universul rural. Dacă schimbăm perspectiva, într-un anumit sens, supranaturalul s-a transferat în zona digitală, dacă ne gândim că, aşa, ca prin farmec, putem comunica prin unde nevăzute cu oameni aflaţi la antipozi. Pare un miracol, nu? Superstiţiile vor dăinui în continuare alături de noi, se vor acomoda şi ele cu noile tehnologii şi vor fi preluate de acestea şi revalorificate. Divertismentul, turismul, credinţa, toate au nevoie de ele.

Putem spune că acest film are un rol în încercarea de a le aduce în atenţie, de a le conserva?

Andrei Gruzsniczki: Filmul aduce în atenţie, din punctul meu de vedere, în primul rând, puterea oamenilor de a trăi alături de ele şi de a se folosi de ele pentru un fel de confort psihic. Un film poate doar marca un moment din evoluţia existenţei. Poate fi un reper. Dacă el atrage atenţia asupra acestui univers supranatural şi deschide drum altor filme sau unor noi cercetări, atunci, da, va avea şi acest rol.